femeia sixtină – liliana filișan

7,00 

femeia sixtină – liliana filișan – unul dintre cele mai bune volume de versuri într-o prezentare grafică de excepție

Ştima cuvintelor

Citind şi recitind poemele Lilianei Filişan am devenit din ce în ce mai obsedat de găsirea unui cuvânt-cheie, a unei sintagme definitorii, a unei expresii în măsură să cuprindă formidabilul tăvălug, forţa cu totul excepţională a acestei poete tomitane. Târziu şi greu, foarte greu, l-am găsit… Locuitoarea cetăţii mele de suflet este o ştimă, o ştimă a cuvintelor pe care le tratează aproape dictatorial, supunându-le unor adevărate suplicii, dar şi dedându-se unui desfrâu carnivor cu poveştile spuse de acestea.
Liliana Filişan face parte din regnul ascuns al poeţilor care se droghează cu propriile versuri, dar o fac atât de frumos, încât şi cei care au norocul să le descopere se otrăvesc în egală măsură. Pentru ea “dragostea este aidoma morţii” şi îşi trăieşte iubirile dăruindu-se total, murind şi înviind cu fiecare poem, cu fiecare vers, neascunzând nimic, sfidând şi asumându-şi tragedia fiecărei căderi. Cartea de faţă, “femeia sixtină”, nu se adresează cititorului slab de înger, ci aceluia care este pregătit să intre în Infern fără călăuză, iar la capătul drumului să descopere că a trecut printr-un univers straniu, unde totul te striveşte, mai întâi, pentru ca apoi să te înalţe într-o stare de graţie pe care numai marii poeţi o pot dărui.
Structural, cartea cuprinde trei cicluri. Cel dintâi,“niciodată duminică”, este o scufundare fără tub de oxigen în adâncimile trăirilor carnale, dar nu numai atât. Femeia ingenuă, bacanta, curtezana, femeia pasională, femeia mamă, aventuriera, femeia obiect, femeia deplin conştientă de sinele său, de forţa sa, femeia târfă, femeia ispită, femeia demonică, femeia în toate ipostazele ei, sunt reunite într-o nebunească horă de vrăjitoare, ca urmare a unui devastator proces de implozie, până la dimensiunea unui grăunte infim de antimaterie, pentru ca, apoi, să se declanşeze big-bang-ul unor poeme de-a dreptul incendiare. “ultima noapte ghemuită între coapse ca un fetus avortat/ chiureta spaimei îmi scobeşte pântecul până la semnul naşterii/ timpul picură în roşu indecis printre bandaje”, spune poeta în “moartea ca o cerere în căsătorie”. Tot în acest ciclu, Liliana Filişan aderă la religia cărnii, lăsându-se sedusă de o senzualitate profundă, fără să îi pese de inevitabilul abandon, pentru că, nu-i aşa, viaţa poate fi şi chiar este o “operă de trei parale”, cum decretează ea însăşi într-un poem care ţâşneşte din versul: “scriu pentru a nu lăsa moartea să mi se întindă sub pleoape”. E de găsit, aici, o goană teribilă după extazul iubirii, cu trimiteri livreşti către Anaïs Nin şi Henry Miller, sau către atmosfera decadentă din Parisul lui Toulouse Lautrec şi al faimoasei La Goulue, care devin personaje ale poemelor din “femeia sixtină”. La Goulue e făcută să spună: “nu mi-a plăcut prea tare să îmi desfac picioarele/ dar toţi bărbaţii au vrut să intre mă rog după un timp a început să-mi placă/ asta sunt – o târfă.”
Spaţiul limitat al acestei precuvântări mă obligă să evit cât mai mult febra citatelor, deşi este greu să mă abţin, textele fiind, toate, memorabile.
Al doilea ciclu, “lilith, abi!” (“lilith, pleacă!”), pătrunde şi mai adânc în lumea telurică prin care hălăduieşte, liberă, poeta. “în imprecaţia lutului semnul nesupunerii mele/ nici primul meu bărbat nu m-a putut îndura/ m-a izgonit din alcovul primordial din neputinţa de a mă stăpâni/ dar numai sângele damnării mele îi mai poate vindeca rana dintre coaste.” Aici, iubirea este văzută când ca o “violenţă domestică” răvăşitoare (“pentru că încă respir mai cred că trăiesc/ iubirea aceasta ca o violenţă domestică trecută sub tăcere/ ascunsă pentru a nu fi văzută/ sub mânecile din ce în ce mai scurte ale înstrăinării), când ca o sclavie în care te închini, cum spune poeta, “cu veneraţie lanţului” (“cer dimineţii să arunce lumina ca o piatră/ în tâmpla în care mi se sinucid gândurile/ e o lapidare necesară/ când te prosternezi cu veneraţie lanţului/ când îţi prinzi în umeri braţe de lemn/ le înveţi tot ce nu au ştiut mâinile tale/ şi le laşi libere să umble prin lume/ fără teama că vor prinde rădăcini în umbra bărbatului.”)
În sfârşit, partea a treia a cărţii, “canonul sixtin”, ar putea părea un semn de domolire, de aşezare a apelor, dat fiind că, în acest ciclu, poeta se dedă cu un soi de bucurie ciudată, “dulcelui stil clasic”. Nimic mai fals, pentru că, şi în aceste poeme, scriitura este la fel de densă, de puternică, de fastuoasă chiar. Fie şi numai poemul, “matrioşka”, este mai mult decât edificator: “în umbra ta se năruia o casă/ în umbra ei mă prăbuşeam şi eu/ în umbra mea cânta încet la coasă/ cu mâini însângerate Dumnezeu”
Simt nevoia să mai spun că nu sunt de găsit vârfuri între poemele acestei cărţi fiindcă toate sunt atât de puternice, încât pot produce adevărate şocuri psihologice. Altfel, “femeia sixtină” este o carte a deplinei maturităţi, dar şi o alcătuire în care prăbuşirea devine înălţare, pentru că Liliana Filişan, cu scriitura sa atât de personală, încât este imposibil de încadrat în vreo direcţie literară, este, sunt absolut sigur, iubită cu patimă de Dumnezeul Poeţilor.

George Mihalcea

Stoc epuizat

Descriere

unul dintre cele mai bune volume de versuri într-o prezentare grafică de excepție

Coperti 4-1(1)

Recenzii

Nu există încă recenzii.

Fii primul care adaugi o recenzie la „femeia sixtină – liliana filișan”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.