Frumusețe tangențială – de Codruța Vancea

39,00 lei

Iată una dintre cele mai importante cărți de poezie ale anului 2021, la Editura Minela. Aș îndrăzni să așez opera Codruței Vancea alături de marile creații în limba română din ultimii ani, dar mai bine să descopere cititorii (sperăm și critica avizată) și să confirme asta. Matematica este muzică iar muzica este poezie, totul este poezie iar Codruța Vancea aduce o contribuție autentică menită să exprime raportul armonios între artă și știință.

Valeriu Barbu

Disponibil pentru precomandă

Descriere

Viața în mulțimi matematice

Matematicile nu sunt scrise doar pentru matematicieni. Aceștia, precum poeții, studiază soarele și luna uitând ce au sub picioare. Novalis, poet romantic (sic) spunea ”Dacă am putea să îi convingem pe oameni că de la cuvinte ori de la formule matematice, ele formează împreună, un același univers, o lume întreagă”.

Volumul Codruței Vancea este original, o fericită surpriză, în climatul actual unde mulți scriu poeme însiropate, școlărești. Suntem într-un volum în care alternează experimentele cu  incertitudinile  din continențele memoriei, acolo unde poeticul se confundă cu secretul zilelor vieții sale. Poeta stabilește acest dialog cu imagini, amintiri intersectând  axele geometrice cu intimitatea sa clocotitoare.

Triunghiul caselor, rotundul inimii, trapezul corpului, diagonalele destinului, infinitul: (O mulțime matematică), sunt o acoladă deschisă fiecare om întâlnit e așezat/ după o virgulă/ o adevărată mulțime matematică de elemente de același tip/ omul, un element complicat și diversificat/ s-au adunat o puzderie de oameni de-a lungul zilelor mele/ unii luminează de multă vreme drumurile mele/ sunt elemente neutre cu alte mulțimi/ oameni care se privesc în oglindă dimineața și se întreabă dacă nu sunt niște fraieri/ se tem de un călău invizibil să nu fie păcăliți/ oameni care nu-și mai pun această întrebare/ doar respiră aerul unui nou răsărit,/ ca un privilegiu că l-au primit/ oameni care dau sens vieții/ oameni vii, oameni răniți/ care au iubit/ care vor fi iubiți/ din lumina lor am primit/ oameni care au dăruit/ pe măsură ce trece virgula mai departe/ numărul elementelor este un număr finit/ paradoxul…/ valoarea lor poate tinde la infinit/ acolada se va închide la timpul potrivit.

Aceste poeme pseudo-științifice devin umane, un triunghi isoscel ne privește din unghiul cel mai secret al ființei, duce sentimentele într-un punct orbital unde umbre și lumini se intersectează romantic.

Dragostea parcurge un cerc perfect, poeta o aduce printr-o operație magică în acest spațiu privilegiat al cuadraturii cercului,  nu departe de simbolul platonic al dragostei, cele binecunoscute sfere ce se caută, se atrag, tinzând la perfectul amor platonic.

Fiecare își caută jumătatea, fraza binecunoscută la originea Banchetului lui Platon. Ea decurgea din mitul sufletelor gemene, explicate în dialogul consacrat dragostei. Ființele umane ar fi la origine niște sfere, care se rostogolesc în jurul lor, constituite din patru brațe, patru picioare și un singur cap cu două chipuri.

Dar Zeus, temându-se de puterea lor, le-a tăiat în două și de atunci aceste două jumătăți se caută, vor să refacă fuziunea lor sferică originală.

Tot Platon asocia fiecăreia dintre elementele esențiale ale lumii (focul, aerul, apa, pământul și universul), un poliedru regulat înscris într-o sferă. Aceste poliedre posedă fațete care sunt poligoane regulate izometrice, toate laturile au aceeași lungime și toate vârfurile sunt egale. El vorbea despre cinci poliedre care aveau aceste caracteristici: tetraedrul, octaedrul, hexaedrul, icosaedrul și dodecaedrul, cele cinci Volume de aur.

Perfecțiunea geometrică a acestora până și natura le folosește, ele fiind la baza creației universului. Plantele, animalele, mineralele sunt compuse din aceste forme cristaline. Moleculele corpului omenesc sunt și ele configurate prin această ”geometrie sacră” care devine limbajul universal al creației universului.

Poezia este joc, este locul geometric pentru un prezent etern al Marii solitudini în cursul căreia se elaborează relațiile, sărbătorile simțurilor și senzațiilor din cuvinte, prin care se obțin corespondențe iluminate, intersiderale. Cuvintele sunt asteroizi în mintea savantă a autoarei. Lumea este o sferă bleu pe marginea unei prăpăstii, sfera aceasta este emblematică și ideală pentru spațiul poetic. Numele unor glorioși savanți sunt enumerate admirativ și pe drept cuvânt, căci și-au consacrat viața să ne pună în ecuații, cele care au purtat omenirea spre stele, spre primii pași pe lună.

Nu poeții, ci matematicienii au făcut posibil ca acest vis lunar să devină realitate. Linii paralele ori oblice, ori tangente formează arterele acestei poezii care circulă între ficțiuni, pasiuni, pulsiuni melancolice, grave, veridice. Poezia pentru autoare este un orizont matematic  poetizat și cuvintele ei divulgă o istorie infinită, un hazard concret, dar și un calcul al probabilităților, un labirint prin care poeta caută căile de acces la realitate deschizând noi traiectorii ce trebuie aprofundate.

Pentru poetă formele geometrice ca florile au un sens, un nume, un miros, o gingășie paradoxală se alungesc în peisajul sufletesc, îl animă, sunt posibile matrice ale vieții umane.

Acest curaj al autoarei dă linii de forță și perspective secrete, termenilor de obicei rigizi ai științelor exacte, denotă un talent care trece dincolo de imperceptibilul care o fascinează. Cartea este o invitație la aceste halte improvizate, îndrăznețe, riscate  ale unui creier hipnotic, dar și lucid: (Viața în forme geometrice) îmi imaginez anul având forme de dodecaedru regulat/ are 12 fețe, câte luni are un an/ are 30 de muchii, câte zile are o lună/ iar fețele lui sunt pentagoane regulate, un fel de căsuțe în care viața fiecăruia s-a așezat/ poate de aceea poartă numele Pentagon cea mai mare clădire administrativă din lume/ în unele țări viețile încap mai bine/ cu anii ce trec/ dodecaedru se schimbă în culori noi/ din verde în portocaliu, din mov în vișiniu/ din argintiu/ în auriu/ de la acest poliedru permanent colorat se spune că avem/ anul culorii brune/ sau anul albastrului regal/ anul roșului carnal/ (…) irisul meu se colorează/ după anul care urmează/ îmi port ochelarii de cal/ de-a lungul muchiilor/ fiecărui pentagon/ ca un blazon.

Numărul de aur PI este și el un număr magic și misterios, care reprezintă armonia și estetica din tot ceea ce avem sub ochi.

Autoarea continuă și poemele sale cotidieneiste în care orașul este o închisoare, o capcană și cu toate încercările de a-l poetiza în dedalurile întortocheate ale cetății, poeta simte o atmosferă tiranică și nemiloasă care își impune legi alienante. Formele tradiționaliste le găsește uzate. Codruța Vancea dă sens existenței unui rătăcitor căutător al parcului ce somnolează într-un univers de beton.

(Prea devreme) pașii mei se pierd în timp/ mai devreme decât credeam/ pașii altora/ la fel ca ai mei/ își caută planul/ paralel cu două drepte concurente:/ dragostea și viața/ planul acela în care/ te refugiezi/ de obediențe/ de cenușii caracatițe/ cu tentacule ce surprind/ cu jocul lor terifiant/ suntem congruenți unul cu celălalt/ de a vâna încă o șansă/ în paralel cu alte nevoi/ în baloanele de oxigen/ ale traiului monden/ aparțin aceluiași loc geometric/ al tuturor semenilor/ îmi joc/ sfârșitul de rol. 

Angela Nache Mamier

  

 

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Frumusețe tangențială – de Codruța Vancea”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *