Sintagme cu dor de trifoi – de Lidia Popa
40,00 lei
,,Sintagme cu dor de trifoi”, semnat de Lidia Popa
Volumul însumează o serie de trăiri nostalgice cu trimitere spre locurile natale, spre copilărie și părinți, un modul fundamental pentru caracterul format în timp, având în spate valori spirituale imprescriptibile.
(…)
Lidia Popa se refugiază în poezie pentru a scurta distanța dintre țara adoptivă și locurile natale, de care nu se poate detașa în dezrădăcinarea sa, chiar dacă este stabilită în Italia de foarte mulți ani – ,,Eterna nostalgie strigă pe nume,/ în liniște simt doar cântecul greierilor./ Departe ești glie străbună/ și cât de aproape te simt a mea!” (Eterna nostalgie cheamă pe nume)
(…)
Există o comuniune între orice formă de viață și discursul liric conceput de spiritul ludic al autoarei.
Eliberată de reguli și convenții clasice, poeta alege să scrie în vers liber și în vers alb, abordând rareori versul clasic, permițându-i astfel o densitate particulară a mesajelor transmise.
Expresivitatea este pusă în valoare, iar conexiunea cu realitatea este privilegiată în poezia-manifest. Ironia îmbracă mai multe forme – ironia-amară fiind una dintre abordări. În poemul ,,Noi – cei întorși în coșciuge de plumb”, societatea condusă de incompetenți, de cei care au uitat să-și apere cetățenii a rămas doar ,,un număr de încălțăminte neutilizată la noi acasă,/ de haine găurite de molii prin dulapuri mucegăite;// oamenii mor singuri și abandonați de un stat în stat.” Constată cu amărăciune că după treizeci de ani nimic nu s-a schimbat în bine, românii nu sunt cu adevărat liberi, mulți dintre ei au ales calea exilului. Se întreabă retoric – Oare românul e cu adevărat liber, ori a rămas ,,un dor continuu
de trifoi cu patru foi și o pâine mai bună?”.
Poezia-manifest – în lirica Lidiei Popa – are rolul de a protesta împotriva acțiunilor represive ale unor state care-și rezervă dreptul de a lua decizii distrugătoare pentru omenire – războiul. Sinceritatea-acuzatoare, abordarea acestui subiect ridică semne de întrebare pentru conștiința decizională a marilor puteri – ,,un monstru cu fața acoperită de mască”. Crimele au un singur scop – ,,omnipotența banilor murdari”. Întrebările curg abundent precum sângele nevinovat al martirilor, victime ,,ale terorii și violenței”, ale ,,războiului celor bogați împotriva celor săraci!” ale ,,foamei și bolilor incurabile!” – atrocități cărora autoarea deliberează un NU hotărât, din tot sufletul pentru că ,,Viața trebuie protejată!/ Nici un Dumnezeu nu-ți dă dreptul/ De a lua ceea ce nu ai creat tu”.
Poemul are un final apoteotic, benefic umanității, se revarsă ca o lumină peste creația divină într-un crescendo emoționant – ,,DA – științei și beneficiilor sale pentru omenire!/ DA – apei și hranei pentru cei afectați de sete și de foame!/ DA – oportunității de a studia pentru a eradica neștiința!/ DA – păcii și respectului drepturilor umanității!/ DA – vieții!/ NU trageți în inocență! (Cu teroarea războiului gândind la viață)
Pelerinajul interior, sensibilitatea artistică vin din preaplinul sufletului de copil. Amintirea celei care i-a dat viață, locurile natale, tradițiile și obiceiurile și-au pus amprenta pe sufletul înstrăinatei, trăind un permanent dor de acasă. Farmecul basmelor apunea în fața poveștilor bunicului despre cercetași – ,,plutași lunecând pe luciul Bistriței.”…
(fragment din cronica de întâmpinare a volumului ,,Sintagme cu dor de trifoi”, autor Lidia Popa)
editor Claudia Minela
Pentru a intra în posesia unui exemplar din acest excepțional volum, contactați autoarea, Lidia Popa
Stoc epuizat
Descriere
Despre dor în absență sau desenul lui Dumnezeu
Se visează cu ochii deschiși/ Desenul lui Dumnezeu:/ Creația.
Despre poezie scriem toți! Ne pricepem să vorbim cuvinte despre Creație, deoarece toți suntem creatori și parte din marea și unica Creație.
Visăm în imagini, visăm colorat, visăm în cuvinte. Important este că uneori visul devine o formă de exprimare artistică, o metamorfoză miraculoasă a emoției în fapt artistic. Această transformare are loc și în paginile volumului – Sintagme cu dor de trifoi – al poetei Lidia Popa.
Uneori actul artistic este perceput ca o continuă pierdere urmată de regăsire, ca o călătorie într-un spațiu specific fiecărui creator, spațiu devenit matrice creației:
Ca un pescăruș pierdut/ în orașul etern aș găsi popasul./
Ca un tramvai pe șine aș călători/ Între castani seculari/ De nenumărate ori m-am pierdut/ spre a mă regăsi într-un vers./ De nenumărate ori deplâng/ cântarea către lună cu ton declinat.
Spațiu artistic conferă posibilitatea tuturor transformărilor gândite sau negândite, mixturilor imprevizibile de nuanțe și arome într-un întreg ce devine artă: Din cerșetor te-ai prefăcut în prinț/ dăruind lumii talanți adevărați nu șlefuiți,/ de patimi și de uri te-ai desfăcut/ și-ai revenit speranțe semănând… Să sap adânc în mine, Omule*, tu m-ai convins/ iubiri ce își făceau amiaza distilând/ aromele perlelor uitate amestecând/ în boluri de cristal balsam de trup și suflet…
Pentru poetă, a iubi poezia e mai mult decât o simplă declarație de dragoste; este implicare totală care presupune timp dăruit cuvântului ca unei făpturi omenești, de care prin atașare îi sacrifici totul: respirație, grijă și mai ales aparenta liniște de care suntem cuprinși. Regăsim în versurile Lidiei Popa truda asupra cuvântului întâlnită la un maestru al cuvântului care a fost Tudor Arghezi: Îmi miroase sufletul a putred și-a târziu, când mă gândesc la copacii ce i-am fi putut sădi împreună./ Ai ales depărtarea, neiubirea, urâtul/ și vorbele grele ce macină sufletul./ În ape mi se oglindesc speranțele/ cu miros de brad alb și trifoi cu patru foi/ Târziul va îndepărta gheața și de sub zăpezi/ va răsări o floare de colț…
Motorul principal al acestui volum este dorul! Dorul înstrăinatului, al călătorului perpetuu de spațiul primordial, al celui care prin plecare a devenit un însingurat care, ca să nu-și uite drumul, face ca Hansel și Grettel, lasă semne pe urmele sale: Narcisele și tufele de trandafiri roz cățărători/ Ce parfum de amintire și câte culori!/ Oare cine le culege? Au apă destulă/ Le-au năpădit buruienile? Via a făcut rod?/ Anul ăsta nu am ajuns acasă, mamă./ Și-așa m-a cuprins o tristețe/ și un mistuitor dor călător/ că aș vrea peste mări și țări să zbor;
… Închid ochii, dar nimeni nu vede/ că în suflet am un dor,/ dorul de trifoi cu patru foi…
Cum de cele mai multe ori singurătatea este mantia fermecată ce ne transformă în creatori de frumos, așa stau lucrurile și acum: Impară este fericirea celui singur,/ ce nu-și mai amintește discursul/ din afara spațiului de frumusețe/și-și scrijelește numele pe copaci.
Orice carte înseamnă o călătorie a sinelui în căutarea sinelui, a artistului în căutarea operei artistice perfecte. Fără această continuă căutare, creația nu și-ar mai avea rostul.
Drumul Lidiei Popa este acela întâmplat pe o Via Dolorosa a frământărilor creatoare de frumos, o căutare perpetuă a paradisului poetic: Ai spus că era prea târziu/ când versul era viu./ Uneori îmi ciripește o pasăre rătăcitoare:/ Lungă este calea înspre paradis.
Prof. Gabriel Gherbăluță
Recenzii
Nu există recenzii până acum.