Descriere
Despre dor în absență sau desenul lui Dumnezeu
Se visează cu ochii deschiși/ Desenul lui Dumnezeu:/ Creația.
Despre poezie scriem toți! Ne pricepem să vorbim cuvinte despre Creație, deoarece toți suntem creatori și parte din marea și unica Creație.
Visăm în imagini, visăm colorat, visăm în cuvinte. Important este că uneori visul devine o formă de exprimare artistică, o metamorfoză miraculoasă a emoției în fapt artistic. Această transformare are loc și în paginile volumului – Sintagme cu dor de trifoi – al poetei Lidia Popa.
Uneori actul artistic este perceput ca o continuă pierdere urmată de regăsire, ca o călătorie într-un spațiu specific fiecărui creator, spațiu devenit matrice creației:
Ca un pescăruș pierdut/ în orașul etern aș găsi popasul./
Ca un tramvai pe șine aș călători/ Între castani seculari/ De nenumărate ori m-am pierdut/ spre a mă regăsi într-un vers./ De nenumărate ori deplâng/ cântarea către lună cu ton declinat.
Spațiu artistic conferă posibilitatea tuturor transformărilor gândite sau negândite, mixturilor imprevizibile de nuanțe și arome într-un întreg ce devine artă: Din cerșetor te-ai prefăcut în prinț/ dăruind lumii talanți adevărați nu șlefuiți,/ de patimi și de uri te-ai desfăcut/ și-ai revenit speranțe semănând… Să sap adânc în mine, Omule*, tu m-ai convins/ iubiri ce își făceau amiaza distilând/ aromele perlelor uitate amestecând/ în boluri de cristal balsam de trup și suflet…
Pentru poetă, a iubi poezia e mai mult decât o simplă declarație de dragoste; este implicare totală care presupune timp dăruit cuvântului ca unei făpturi omenești, de care prin atașare îi sacrifici totul: respirație, grijă și mai ales aparenta liniște de care suntem cuprinși. Regăsim în versurile Lidiei Popa truda asupra cuvântului întâlnită la un maestru al cuvântului care a fost Tudor Arghezi: Îmi miroase sufletul a putred și-a târziu, când mă gândesc la copacii ce i-am fi putut sădi împreună./ Ai ales depărtarea, neiubirea, urâtul/ și vorbele grele ce macină sufletul./ În ape mi se oglindesc speranțele/ cu miros de brad alb și trifoi cu patru foi/ Târziul va îndepărta gheața și de sub zăpezi/ va răsări o floare de colț…
Motorul principal al acestui volum este dorul! Dorul înstrăinatului, al călătorului perpetuu de spațiul primordial, al celui care prin plecare a devenit un însingurat care, ca să nu-și uite drumul, face ca Hansel și Grettel, lasă semne pe urmele sale: Narcisele și tufele de trandafiri roz cățărători/ Ce parfum de amintire și câte culori!/ Oare cine le culege? Au apă destulă/ Le-au năpădit buruienile? Via a făcut rod?/ Anul ăsta nu am ajuns acasă, mamă./ Și-așa m-a cuprins o tristețe/ și un mistuitor dor călător/ că aș vrea peste mări și țări să zbor;
… Închid ochii, dar nimeni nu vede/ că în suflet am un dor,/ dorul de trifoi cu patru foi…
Cum de cele mai multe ori singurătatea este mantia fermecată ce ne transformă în creatori de frumos, așa stau lucrurile și acum: Impară este fericirea celui singur,/ ce nu-și mai amintește discursul/ din afara spațiului de frumusețe/și-și scrijelește numele pe copaci.
Orice carte înseamnă o călătorie a sinelui în căutarea sinelui, a artistului în căutarea operei artistice perfecte. Fără această continuă căutare, creația nu și-ar mai avea rostul.
Drumul Lidiei Popa este acela întâmplat pe o Via Dolorosa a frământărilor creatoare de frumos, o căutare perpetuă a paradisului poetic: Ai spus că era prea târziu/ când versul era viu./ Uneori îmi ciripește o pasăre rătăcitoare:/ Lungă este calea înspre paradis.
Prof. Gabriel Gherbăluță
Recenzii
Nu există recenzii până acum.